În Corneşti, judeţul Dâmboviţa, s-a aşternut tăcerea şi uitarea pe feţele localnicilor care, atunci când sunt întrebaţi despre autocarul portocaliu care-i transportase pe unii dintre ei, acum un an, de europarlamentare, în alt judeţ, pentru a da un vot pe listele suplimentare, spun că aşa ceva nu s-a întâmplat la ei în sat.
ARTICOL APĂRUT ÎN COTIDIANUL DIN 15 NOIEMBRIE
La cârciuma din inima comunei, pe la orele 11, deşi spiritele trebuiau să fie încinse, de-abia găseai doi bătrâni care-şi înecau amarul într-o sută de tărie. Nu au auzit ca în comuna lor să fi avut loc asemenea practici care amintesc de turismul electoral. În privinţa alegerilor prezidenţiale, unul dintre meseni rămâne fidel PSD-ului cu care a votat „şi anul trecut”, celălalt se ţine cu cine dă mai mult, eventual „vreo două sticle de băutură”, deşi, oameni demni, în „secţia de votare suntem liberi să votăm cu cine vrem”. Unul dintre sătenii de la cârciumă îmi povestea că au venit şi la ei găleţile portocalii şi plase, dar „atâta vreme cât ni le dă goale, noi ce să facem cu ele?”. „V-au dat partidele bani?”, a venit întrebarea mea firească: „Nu ne-au dat domne’ nimic, atunci de ce să ţin cu ei?”. Tot de la birt am aflat că în familia primarului jocul politic e la el acasă, de vreme ce culorile se amestecă. Vasile Şerban, soţul, locuieşte în apropiere de comună, în satul Hodărăşti, la „singura casă cu gard din fier forjat” şi e PSD-ist. Soţia sa, Lili Şerban, stă mai mult în Corneşti şi e PDL-istă. Fiecare îşi duce, separat, războiul în afara patului conjugal, pentru a convinge sătenii să se dea de partea unuia dintre ei. Dacă la cârciumă oamenii lipsesc, să mergem totuşi la stadionul din comună unde, meci mare, alb-negrii corneşti se luptă cu portocalii (cu şosete galbene) dintr-un sat vecin. Un microbist de pe marginea terenului, care nu se poate abţine să dea şut mingiei din offsaid, ne bagă în ceaţă totală, pentru că ba recunoaşte că a votat anul trecut cu PDL şi a primit brichete cu ELA (l-am corectat: EBA), ba, la două propoziţii distanţă, că a lucrat până la 7 şi nu a mai ajuns la secţie. Cu autocarul, ba că a plecat de la ei din sat, ba că nu a văzut şi nu a auzit. Până să plecăm noi, scorul indica 1 la 0 pentru corneşti. Ne-am gândit apoi să mergem la un alt punct „fierbinte” al satului, biserica. Greşit! O linişte mormântală, dar am găsit preotul şi dascălul care ne-au zis politicos că ei se ţin de „cele sfinte”, nu îi interesează politica, dar sunt bineveniţi cei care „ajută biserica”. De aici, pe urmele partidelor. Am găsit sediul PSD, mare şi plin de termopane, dar era închis şi pustiu. La numărul format de pe afişele din vitrină cealaltă voce ne răspunde că am greşit, că nu ştie de existenţa vreunui lider local. Am mers apoi la primărie, care era închisă, apoi în satul vecin la casa primarului, care, pesemne, ascuns de vreo frică anume, a scos la înaintare „contabila sa”, care nu ştie unde e şi nici nu ne poate spune. Bine, bine, nu vrea să ne vadă, dar să-l căutăm atunci pe şoferul de ocazie PDL, Marian Moruz, care s-ar fi ocupat de transportul localnicilor în alt judeţ. Aflăm că stă în Frasin, la două sate distanţă, că are „magazinul central” şi ultima vilă „pe stânga”. Orbiţi de vila galbenă cu etaj de pe peste drum, intrăm să întrebăm de Moruz. „Mă cheamă Marian, dar nu şi Moruz”, răspunde o voce din curte. Tot vocea ne asigură că e secretar PSD şi că vecinul ar fi Moruz, deşi nu-şi aminteşte să aibe numele acesta de familie. Vila de peste drum, urâtâ şi sărăcăcioasă, e pustie, deşi „am vorbit cu vecinul acum vreo zece minute”. După insistenţe iese, pesemne nevasta sa, care ne anunţă că e „plecat la vânătoare” cu mai marii satului, că stă până seara şi că are telefonul acasă. Dar în privinţa meseriei sale de şofer, femeia ne asigură că la europarlamentare toată familia a fost plecată la Bucureşti, la Romexpo, la un târg de vânătoare, evitând să spună care ar fi apartenenţa politică a lui Moruz. Plecăm, dezamăgiţi, înapoi la Corneşti, unde ne oprim la un chioşc să ne luăm cartofi. Profit de timp şi de faptul că sunt mai mulţi săteni ca să mai aflu câte ceva, dar tronează aceeaşi tăcere şi nesiguranţă. Unul dintre ei atacă presa pentru că „prea dă în Traian Băsescu”, deşi ar trebui să-l lase aşa cum e, că e „preşedintele nostru”. Surprinzător, un alt sătean spune că a votat la fostele prezidenţiale cu Vadim Tudor, „dar e prea nebun pentru preşedinte”. Toţi sunt de acord în privinţa unui singur lucru: că referendumul este cea mai bună soluţie şi îl felicită pe actualul preşedinte pentru ideea avută. În cele din urmă lăsam satul să plutească în somnul său de după-amiază şi plecăm şi noi, parcă vrăjiţi de moş Ene, încet, înapoi spre Capitală.
