Eterna dilemă: Eu cu cine votez?

Am surprins în mijlocul de transport în comun o băbuţă, cu un interlocutor la fel de “în etate”, care discutau politica românească. M-a surprins să aflu că o persoană de peste 70 de ani consideră că Iliescu “ne-a furat” şi nu-i merită votul. Mai ţineţi minte, cum să nu, grupul de tineri instigatori care acalamau de ziua “Criminalului din ’89“, un frumos “Huo!”. E memorabil! Şi dacă Iliescu nu a meritat voturile, se pare că bătrânica noastră speră foarte mult în Băsescu, căruia îi va da o ştampilă pe buletin. Un om care a devenit la scurt timp de la luarea puterii, din bulgăre, un munte de zăpadă, printr-un proces sofisticat de înglobare a cât mai multor proprietăţi funciare şi flote, dar care, nu-i aşa, ne-a condus cinstit. Sanchi! Motivul pentru neacceptarea următorilor contracandidaţi este amuzant şi mă determină să mă îndoiesc de capacităţile sale critice: Antonescu absentează de la şedinţele Guvernului şi nu poate conduce dacă mai tot timpul e pe drumuri, iar Geoană e, ptiu drace, fiu de securist. La care vine şi replica interlocutorului: “Dar nu sunt toţi, doamnă?”

.

Cele mai citite cărţi, cei mai iubiţi autori!

De curând m-am plimbat prin vastul teritoriu al cărţilor, cândva universul personal, deunăzi o simplă expoziţie cu vânzare. Destulă agitaţie pentru un eveniment pe care l-am putea considera, luând în calcul doleanţele românilor, total neimportant. Se pare că unii dintre noi purtăm un respect neînţeles pentru cuvintele scrise, fie că le cumpărăm pentru simpla plăcere, fie pentru nevoi, fie obligaţi, fie din curiozitate. Şi cultura în sine, deşi un apanaj al intelectualilor, a început să se deschidă şi publicului larg, “pervertindu-se” în sens pozitiv gusturilor globalizante: albume fotografice, enciclopedii cu pagina lucioasă, cărţi despre zonele oculte ale culturii, memoriile unor personalităţi sau vipuri, ghiduri culinare s.a.m.d.

Mi-am relaxat privirea pe un ghid editat de Humanitas, un studiu foarte interesant care arătă că ne citim autorii şi că avem cărţi preferate. Lucru care sincer m-a mirat pentru că, privind cumva din spatele ferestrei, imaginea mea despre publicul cititor era aceea că nu cumpără cărţi ci le împrumută sau le xeroxează din biblioteci. Topul 3 al celor mai citiţi autori români din perioada 1990-2008 este următorul:

1. Emil Cioran- 981.000 de exemplare din 24 de titluri. Cartea cea mai citită: “Pe culmile disperării”

2. Mircea Eliade- 744.500 de exemplare din 51 de titluri. Cartea cea mai citită: “Solilocvii”

3. Constantin Noica- 532.800 de exemplare din 28 de titluri. Cartea cea mai citită: “Jurnal filozofic”

Cifrele sunt cu atât mai interesante cu cât vin dintr-o perioadă post-decembristă, de aici şi necesitatea unor opere filosofice care să deruteze sau să convingă identitatea unui popor a cărui libertate devenise mult prea mare. Ficţiunea se poate să rămână apanajul popoarelor fericite identitar, pe când eseul filosofic este năzuinţa unui popor care încă şi-o caută şi nu reuşeste să o găsească. Asta pentru că filosofia, după cum am învăţat sârguincios la şcoală, nu-ţi oferă răspunsuri ci doar întrebări.

Plimbându-mă prin parcul cărţilor, am descoperit că este obositor să colinzi dar plăcut datorită descoperirilor unor subiecte interesante despre care voiai să citeşti dar nu reuşeai pentru că nu dădeai de o anumită editură. Şi mă bucur că nu mai vorbim despre un cimitir al cuvintelor scrise ci despre o lume care a devenit în sfârşit animată.

O stare la fel de albastră..

De fiecare dată când Ea simţea singurătatea, cu atât mai acut cu cât apărea în sânul oamenilor, de fiecare dată când glasul i se îneca şi vorbele nu mai ieşeau, de fiecare dată când disperarea o făcea anxioasă, o lua la fugă şi se oprea undeva să răbufnească. De obicei găsea o bancă de parc, un troturar, un scaun de autobuz…asta chiar nu conta. Conta nevoia inexplicabilă de a se aşeza. Ca şi cum sufletul dădea să iasă în afară..

Revoluţia de sentimente goale, persistenţa Răului, toate acestea o obligau să se exteriorizeze. Mai devreme sau mai târziu, cu pletele acoperindu-i faţa, lua poziţia înghemuită şi deşerta lacrimi. Se simţea ca întotdeauna, ultima fiinţă de pe pământ. Mai ştia foarte bine că realitatea nu e un film în care EA va găsi consolare la vreun trecător înduioşat de plânsetul ei.

Până acum nimeni nu se oprea să arunce o privire peste această făptură chinuită ci fiecare îşi continua drumul către activităţile automatizate. A simţi ceva pentru altul, chiar şi mânie, era deja o utopie. Nu aveau cum să înţeleagă. Ea era singura persoană care îndrăznea să simtă.

În timp ce încovoiată, cu capul între picioare, udându-şi straiele, auzea o voce îngânând ceva la telefon. Simţea sunetul tot mai aproape de ea dar nu avea curajul să cerceteze ce se întâmplă. Ştia că e vorba tot de un străin care trece distant pe lângă Ea.

El nu se clintea. Vorbind neîncetat la telefon se aşeza lângă ea, se apleca la nivelul genunchilor ei şi-şi punea capul în poală. Din câte putea vedea Ea, El era nespus de frumos. Şi nu avea ceva anume care să-l înfrumuseţeze, nu existau detalii portretistice care să certifice..Era minunat în întregul său.

Reacţia Ei era o pornire naturală de a-şi odihni degetele în părul lui. Ceea ce şi făcea ca fiecare mângâiere să strecoare durerea încet-încet în afara sufletului. Devenea brusc mai uşoară, ca şi cum gesturile lui ar fi captat energia negativă.. Mai departe îşi urca capul pe pieptul Ei şi o înconjura cu braţele.

Cât de bine era ca întregul vid să se umple de linişte. Ce cură minunată de spiritualitate! Şi astfel înţelegea că tot în oameni îi este deznodământul. Iar când şirul gândurilor o părăsea, se trezea cu mâinile în aer şi cu capul suspendat. El dispăruse ca şi durerea, uşor, imperceptibil…

Parcă până atunci nu mai suferise..Dar curând, în timp ce paşii o duceau spre o casă numită acasă, îşi amintea de acel miez de groază care pulsa latent în interior. Nu putea fi detonat, exista ca şi primul simţământ al lipsei de singurătate. Şi astfel ştia că poate trăi..

Nu ai cum..

Cunoşti tu starea în care sufletele devin păsări

Iar păsările vor scrum

Şi singure se izbesc

Dar nu mor, ci curg

..

Cunoşti tu starea de somn nebun?

Când undele devin regrete

Şi regretele cu gând bun

Vin uşor şi te răpun..

Cunoşti tu ceva?

Oricum?

………………………………………………

De vorbă cu Tudor Gheorghe (Partea 2-revista EVA)

De vorbă cu…Tudor Gheorghe!( Revista Eva, numărul din octombrie)

…………………

El ştie că zilele nu mai înseamnă deja decât un şir cumplit de dureros de cazne..A aflat acum că unele tratamente îl pot ţine în viaţă vreo două săptămâni şi pentru el nu mai există întrebări..Mintea este un prizonier în carcasa ovală, sufletul este un nor de fum străpuns de săgeţi imaginare.. De fiecare dată când soţia vine să-l vadă, priveşte cu ochi speriaţi de căprioară, detestându-şi frica însă incapabil să şi-o stăpânească. Orice clipire deschide un război, un amalgam de doruri şi amintiri pe care nu le mai poate cuprinde în braţe, orice tremur de mână închide un geamăt de disperare.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

În sinea sa, singura dorinţă extraordinară este aceea de a termina liniştit, fără durere..Dar ştie că nu se poate şi iminenţa sfârşitului îi ia minţile. Şi-n orice gând negru încolţeşte timidă, cu zimţi, speranţa..Uneori plânge şi râde trăgând de acea şansă de 2% că tot ceea ce a păţit nu are legătură cu cancerul..Sub ochi au săpat adând fire vineţii, pielea a început să se usuce şi numai dinţii strânşi de groază îi mai arată că, cel puţin fizic, încă mai trăieşte..Orice sunet, orice zgomot imperceptibil a devenit de nesuportat, cuvintele celor din jur s-au transformat în semne pentru că el nu mai vrea..

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

“Aş vrea să mă eutanasiaţi ca pe câinii vagabonzi din oraşe pentru că o să doresc în curând să vă fac pe toţi să suferiţi şi să muriţi alături de mine, nenorociţilor! V-am iubit în felul meu, am arătat sau nu am arătat, şi acum vă ascundeţi ca nişte viermi în carnea putrezită, faceţi pe voi de teamă să nu vedeţi moartea atunci când mă priviţi! V-am ajutat şi v-am dat tot ceea ce am putut, în felul meu, şi acum voi vă gândiţi cu lehamite că va trebui să-mi luaţi trupul greu şi să-l aruncaţi într-o groapa… E greu, ştiu că e greu să vă gândiţi că oricare dintre voi va urma, mai devreme sau mai târziu, tocmai de aceea luaţi pastile să vă treacă răul, şi la o săptămână după ce îmi găsiţi domiciliu subteran încetaţi să îmi mai pronunţaţi numele. Numele meu devine un magnet către rău, către necaz, către blesteme… Şi vă lepădaţi de el, deşi eu nu sunt Iisus să vă fac să suferiţi pentru asta.. Ştiu că în lumea asta a simulacrelor nimeni nu m-a iubit cu adevărat în afara de ea..Şi ştiţi ce?! Iubirea ei e mai preţioasă decât orice dovadă de dragoste din partea voastră..Îmi pare rău că nu am apucat să-mi cer iertare când puteam vorbi şi acum îi cer doar uitându-mă la ea. Poate mă înţelege..desigur mă înţelege pentru că demult a renunţat să mai trăiască în viaţa ei şi a trăit prin mine…Te voi iubi şi după moarte şi asta nu vei şti dar vei simţi cu orice adiere de vânt, cu orice anotimp..”.

….Fire întrerupte de viaţă

Viaţa am iubit-o când eram mică. Nu ştiam de ce o fac dar era bine să trăiesc conform unor reguli şi repetând aceleaşi tabieturi pe care milioane de oameni le respectau. Mi-am schimbat percepţia după ce am citit şi am citit, afundându-mă şi mai tare în miezul înţelesurilor şi descoperind că nu există finalitate. Kierkegaard a fost „lovitura” de care aveam nevoie, deja tot ceea ce a pornit de aici nu mai avea sens. De la întrebări precum „De ce trăiesc? Ca să repet cu stoicism acte de supravieţuire nestisfăcătoare?” am ajuns la răspunsuri precum „Nimic nu se leagă, trăiesc degeaba” şi de aici, un singur pas către „Viaţa e un chin şi mă simt mult prea împovărată de luciditatea şi realitatea ei”. Apoi am pus teoria în practică şi am vrut să scap de viaţă încercând să mă sinucid. În laşitatea mea, mai mult decât să-mi imaginez cum m-aş arunca pe geam nu am ajuns, deşi pornirea era foarte mare..

………………………………………………………………………………………………………………………………

A urmat o perioadă în care am fugit de teoriile filosofice şi de nihilişti puerili precum Cioran şi Nietzsche, convinsă fiind că e ceva interesant şi în a încerca să trăieşti. Am încercat să privesc altfel străzile, zgomotele, siluetele, culorile, zidurile, parcurile şi barurile. Dar mi-am dat prea repede seama că optimismul este o caracteristică oamenilor înrobiţi ori de religie, ori de ceva care seamănă a cult religios. Şi am început să-i deplâng spunând că tot starea mea depresivă este preferabilă sclaviei. Mi-am găsit refugiul în căştile minuscule al căror sunet mă trăgeau din realitate într-o ficţiune. Ori de câte ori acordurile se încheiau şi eram nevoită să ascult rumorile grijilor silnice simţeam cum mă dizolv şi doream aşa de mult să se oprească… Mi-a fost cu atât mai greu cu cât nu am avut vreodată vicii precum fumatul şi băutura. Singurul meu viciu au fost şi încă sunt oamenii, iar despărţirea de fiecare făcea ca o particică din echilibrul şubred să se desprindă..Deoarece aveam nevoie acută de oameni am început să-i urăsc pentru existenţa lor meschină şi mă visam ucigaşul acestor suflete.

………………………………………………………………………………………………………………………………

Totuşi am înţeles cu stupoare că viaţa chiar nu depinde de mine, deşi oricând aş putea să mi-o iau. Mi-a fost ciudă să aflu că ea este dictată de o raţiune imposibilă, pe care eu nu o pot cuprinde. Mi-a fost ciudă ori de câte ori o persoană dragă mie se stingea şi lăsa un gol de neconceput în mintea şi sufletul meu. Uneori mă rugam ca fragmentele întrerupte de viaţă să se unească pentru a da posibilitatea amărâtului/amărâtei de a se slava şi, ca în pildele creştine, de a se schimba. Deşi am negat acest lucru toată viaţa, am crezut mereu în micro-miracole, în hilarele finaluri fericite, probabil parte din învăţăturile primite de copil şi intrate adânc în inconştient. Mi-e ciudă ori de câte ori un inocent care nu şi-a drămuit bine zilele îşi dă sfârşitul în laboratoarele cu medici absenţi, închis în neputinţă fizică, devenit o legumă a unei societăţi meschine şi idioate. A cărui vină a fost de multe ori aceea că a vrut să scape de ochiul scrutător al vieţii, lăsându-se străpuns de bucurii bahice şi de pipe. Mi-e ciudă şi aceasta este unicul sentiment pe care-l simt privind nefericitele fiinţe umane care se târăsc încercând să apuce un fir întrerupt de viaţă..